How to be invisible

Crezi că totul se va echilibra, că într-un final vei râde, vei răsufla mai liniştit. Crezi în ceva mai bun, mai pur, mai frumos, ai un optimism critic şi ai convingerea că nu eşti solitar.

Te uiţi la oamenii din jurul tău şi te întristezi. Unii sunt fericiţi, unii naivi, unii frustraţi, alţii nerăbdători, unii surzi, unii frumoşi, alţii încrezători, unii visători, alţii puternici, tineri, dezamăgiţi, cretivi, inteligenţi, bogaţi, săraci…vrei să fii la fel. Vrei să trăieşti sentimentele-ţi interioare cu o singură persoană. Ai vrea să o descoperi şi să-ţi fie aproape acum. O persoană care să te trezească la trei dimineaţa spunându-ţi că te iubeşte. Un suflet care să-ţi fie indispensabil. Să-ţi amintească de ce este alături de tine. Să te ajute, să te certe, să-ţi vorbească despre convingerile lui, să te ocrotească, să te sprijine, să-ţi arate cum să zâmbeşti. Să te poarte în gând, să te îmbrăţişeze, să te mângâie încet, cu mişcări repetitive, pe corp, să-ţi împărtăşească muzica şi mintea.

Mai ai mult până ajungi la persoana iubită. Te doare, dar continui să mergi. Mergi incorect, prea puţin consecvent, aluneci, te împiedici, te loveşti, te murdăreşti, te răneşti, dar mergi mai departe. Ajungi…

How to be invisible (Kate Bush)

I found a book on how to be invisible
Take a pinch of keyhole
And fold yourself up
You cut along a dotted line
You think inside out
And you’re invisible

Eye of Braille
Hem of anorak
Stem of wallflower
Hair of doormat

I found a book on how to be invisible
On the edge of the labyrinth
Under a veil you must never lift
Pages that you must never turn
In the labyrinth
You stand in front of a million doors
And each one holds a million more
Corridors that lead to the world
Of the invisible
Corridors that twist and turn
Corridors that blister and burn

Eye of Braille
Hem of anorak
Stem of wallflower
Hair of doormat
Is that the wind from the desert song?
Is that the autumn leaf falling?
Or is that you walking home?

Is that the wind from the desert song?
Is that the autumn leaf falling?
Or is that you walking home?
Is that a storm in the swimming pool?

You take a pinch of keyhole
And fold yourself up
You cut along a dotted line
You think inside out
You jump ’round three times
You jump into the mirror
And you’re invisible

 

Degeaba

Te scoli la ora 8 pentru a ajunge la facultate, la ora 10:00. Ai laboratoare, in Vitan. Te trezesti din cel mai dulce somn, pe care l-ai avut dupa saptamani intregi de nedormit, de vise urate si idioate. Te speli, iti incalzesti un pahar cu lapte, abia poti manca iaurtul pe jumatate mancat si realizezi ca esti singura din apartamentul cu 3 camere care este la bucatarie, la ora acea. Ai terminat de baut si te duci in dormitor sa te imbraci. Iubitul tau inca doarme, in curand se va scula pentru a merge la un amarat de serviciu. Il privesti in treacat, iti place cum doarme si stii ca-l iubesti. Te imbraci repede, dar nu prea repede. Te duci la baie sa vezi cum iti sta parul cret. Urasti ca nu ai parul cret cum il au alte fete, ca trebuie sa-l ingrijesti de fiecare data cu totul felul de produse, dar nu stii niciodata care va fi cel potrivit. Regreti ca ti-ai cumparat un sampon scump de la o firma renumita (LOreal) si ca nu a dat niciun rezultat satisfacator. Esti exact unde erai si acum 3 ani de zile. La inceput. Te invarti prin casa, incercand sa nu faci prea mult zgomot, dar parca ai vrea ca cineva sa se trezeasca. Iti aduci aminte ca trebuie sa bei calciu. Si il bei, pentru ca ti-e frica, permanent, sa nu mai faci vreo criza in plina strada, si ti-e prea frica sa te duci la doctor. Il bei, nu e deloc bun la gust dar nici foarte prost. Nu-l termini de baut pentru ca trebuie sa pleci la facultate, la laboratoare. Cu greu te urnesti, dar te urnesti. Iti trezesti iubitul si il saruti. Ii spui inca odata ca-l iubesti si el iti spune la fel. Ai plecat. Te afli in statia de la Petre Ispirescu, asteptand sa vina un 32 gol. Astepti 3 tramvaie pana cand urci intr-unul mai plin ca cele de dinaintea lui. Lume simpla, enervanta, normala, proasta, fitoasa. Ajungi la statia lui 123 si tocmai ratezi unul. Te rogi sa vina altul cat mai repede sau macar un 124. Vine un 124. Te urci in el, nu e deloc plin. Te asezi pe scaun si astepti sa ajungi la cursuri. Privesti oamenii, masinile, oamenii, masinile, si ai ajuns la cursuri. Urci in cladire, adica urci prin camin, caci acolo se afla laboratoarele de radio si tv si speri ca ora sa nu fi inceput. Nimeni nu e cu tine, esti singura. Prietenii tai muncesc, sau sunt acasa dormind dusi. Ti-e urat sa mergi singura intr-un loc, dar spre surprinderea ta, launtrica, te descurci bine. Nu e chiar atat de rau, dar tot iti doresti sa fii fost cu unul din prietenii de la facultate. Ajungi in clasa, si observi ca profesoara inca nu se afla alaturi de voi. “Nu vine”, anunta domnul Tais.Vi se spune ca veti viziona un film pe care, la ora de joi, il veti comenta. “Insider” este filmul, si inca nu stii ca va dura aproximativ 3 ore. Te urasti mai mult. Puteai dormi, puteai sta langa iubitul tau inca 2 ore. Te uiti la film. Nu-ti place. In jurul tau oameni simpli, care incep sa te enerveze. Incerci sa-ti faci rabdare, sa spui ca nu mai este mult si ca in curand vei pleca acasa. Se termina, iar profesorul de radio iti da niste teme idioate, de dragul de a fi, de a isi da interesul pentru voi. Degeaba.

Crezi ca esti intr-o facultate, dar sunt doar aparente. Speri ca vei invata ceva. Degeaba. Te ridici, te imbraci, te duci sa urinezi in grupul sanitar al fetelor si apoi suparat te indrepti catre statie. Apare 123 si pleci. Degeaba

 

Plictiseala

Citesc din cand in cand stiri din presa scrisa, de parca asa aflu tot ce s-a intamplat in ultimul timp, de parca dintr-o data sunt mai documentata si sunt la zi cu noutatile. Dar tot ce fac este sa ma uit la ceea ce ma intereseaza, cultura, mass-media si putin politic. Nimic mai mult, nimic mai interesant. Apoi ma plictisesc pentru ca tot ceea ce fac este sa ma uit cine a mai intrat pe messenger, ce poze are, si daca are rost sa vorbesc cu el/ea. Vreau sa intiez o conversatie dar ,imediat, ganduri opuse imi vin in minte si ma dezarmeaza, ma aduc la nefacand nimic. Imi aduc aminte ca mai exista un blog demult inceput, un blog cu mari sperante (pentru mine), un blog care avea sa-mi mai sporeasca doza de credibilitate, un blog cu potential. Un blog care traieste doar cand imi mai aduc aminte de el, un blog obisnuit, doar pentru mine si pentru tine, care te mai incumeti sa-l citesti. De citit nu-mi vine sa citesc, lenea e prea mare, iar orele petrecute degeaba pe net au stiut sa-mi rapeasca si ultima vointa sau incercare de a mai citi cate ceva. Afara, dintr-o data, se aud niste distinsi domni care scot voiniceste din gatlej sunete des auzite in haita, ca atunci cand ai baut 3 sticle de bere, 2 pahare de vin, o inghititura de vodca, sau doar ca atunci cand esti prost. E o tara libera, oamenii s-au manifestat cum au stiut ei si cum au vrut. Ce-i interesa de sanatatea noastra subreda, sau de linistea noastra putina, pe care incercam s-o gasim in locuintele astea vechi si scumpe. Rahova

Niste boxe aprinse stau in stanga si-n dreapta monitorului, o farfurie murdara sta in fata mea, alaturi de un dictionar englez-roman, o carte, un deodorant, doua pixuri de culori diferite si cu valoare diferita, un creion vechi de-un an, casti, chei, inca o carte despre publicitate, inca o carte in punga, cumparata de la Gaudeamus, o foaie cu mazgaleli, un joc trivia, un aparat de Digi Tv, servetele de sters ochelarii, suport de Wii si un inceput dar neterminat, ca de obicei, ren origami.

 

Post

Într-o bodegă infectă, nişte bărbaţi beţi sunt ameţiţi de la bere caldă, seamănă cu gândacii de bucătărie. Doua fete se bat in fata unei ulite din Ferentari, se trag de par reciproc, si raman stabile, nemiscate, fiind inutile sa faca altceva. In autobuz oameni obositi dupa 7 ore de munca, nespalati, emanand un miros respingator care-mi da senzatia de a-mi varsa plamanii pe geamul lui 220. Fete triste, suparate, fete normale dar care par obosite sau suparate, grimase, cascat, scuipat, vorbit tare, urat. Unii rad, alti dorm, unii se scarpina in nas, altii in dinti, unii asculta muzica, altii se privesc, eu ii privesc, ei ma privesc. Masini care trec prin fata blocului meu, din care se aude ba,Celine Dion, ba, o manea spurcata. Din sufragerie, de la etajul doi aud niste ratati cum se distreaza, facand nimic. Nu inteleg prea clar ce zic, dar nici nu fac eforturi sa inteleg ce idiotenii palavragesc. Usa de la bloc trantita, interfon, tipete de copii rasfatati, muzica proasta, rasete grotesti, masini, motociclete, caini, pasi de la vecinul de sus, mai multa muzica proasta, caldura, toate, fiind elemente din viata de pe strada Frecatei. Moderator care nu stie ce  albume de la Metallica are in studio, nu stie sigur de pe ce album e melodia Fuel. Stare de somnolenta, un birou , pozitie pe fotoliu incomoda, pisicute care sug lapte de la pisica, carte pe pat care trebuie citita, terminata, o fata care are un blog ratat, care in loc sa fie creativa, pur si simplu enumara obiectele pe care le vede in casa, enumera lucrurile pe care le aude si le vede.

Maine concert Metallica. Mi-e frica, o sa fie cald, o sa fie multa multa lume, o sa fie zgomot, o sa fie muzica buna, o sa fie nebuni, ambulanta, apa, bere, fanatici. Abia astept!

 

To kill a mockingbird

To kill a mockingbird 1962

Drama, alb-negru, 129 minute

Regie : Robert Mulligan

Producător : Alan J.Patula

Scenariu : Horton Foote

Distribuţie : Gregorz Peck, Tom Robinson, Frank Overton, Robert Duvall, Mary Badham, Philip Alford

În anul 1960 avea să apară romanul “To kill a mockingbird” a lui Harper Lee, o tânără americană scriitoare, bună prietenă cu celebrul Truman Capote. Un roman care, pe lângă succesul ascendent pe care l-a avut în literatura universală, avea să primească Premiul Pulitzer. Doi ani mai târziu (1962) producătorul Alan J. Patula împreună cu regizorul Robert Mulligan, interesaţi de problemele sociale şi intrigaţi de cartea lui Lee, realizează ecranizarea romanului, urmând să producă unul din cele mai frumoase filme ale cinematografului.

Filmul lui Mulligan este transpunerea afectivă în imagini a cărţii, care blameză şi mai mult tragedia problemei rasiale. “To kill a mockingbird” ( Să nu ucizi o pasăre cântătoare) este povestea unei familii paupere prezentată de, acum adulta, o dată fetiţa Scout (Mary Badham). Deşi întâmplările narate de adulta Scout (vocea Kim Stanley), personajul principal asupra căruia totul se năruie este avocatul văduv Atticus Finch, interpretat minunat de Gregory Peck. Acesta are o viaţă neliniştită, pe care trebuie să o împărtă în cele mai grele sarcini. Cea familială, de a îşi educa cei doi copii (destul de maturi pentru vârstele lor) carismatici şi curioşi, şi cea profesională, în care trebuie să apere nevinovăţia unui tânăr negru Brock Peters (Tom Robison), acuzat de un tată sociopat, rasist de violarea ficei sale albe. Gregory Peck reuşeşte să interpreteze un rol grandios, dificil, în care aduce la viaţă, foarte bine, personajul moral Atticus a lui Harper Lee. Pelicula are momente patetice care crează tensiuni psihice : Atticus împuşcând un câine turbat, pledoaria lui Finch, momentul emoţional când cei doi copii îşi apără părintele în faţa unei adunături de oameni simpli, fără cugetare logica, bazţi doar pe trăsături animalice, crează frustrări şi adevăruri nerezolvate. Apar cadre cu gros-planuri corect filmate, scene de anxietate sau de bucurie care nu fac altceva decât a da veridicitate. Personajele cărţii sunt deasemenea bine reproduse de către curajosul Jem Finch (Philip Alford), curioasa şi iubitoarea Scout Finch (Mary Badham), prietenul dinţos educat dar fricos Dill, personaj bazat pe prietenul din copilărie a lui Lee, Truman Capote, şi un Arthur „Boo “ Radley, nebun dar sufletist, jucat cam atent de tânărul Robert Duvall.

“To kill a mockingbird “ nu face altceva decât să arate ceea ce Harper Lee declara odată despre roman : „ Să nu ucizi o pasăre cântătoare nu este o autobiografie, ci mai degrabă un exemplu pentru un scriitor care ar trebui să scrie despre ce ştie mai bine şi onest.” Filmul care a câştigat 3 premii Oscar (pentru cea mai bună regie, cel mai bun actor şi cel mai bun scenariu) având alte 11 nominalizări, este despre legătura extrordinar de bine legată a familiei Finch, despre condiţiile socio-umane, despre multă ură oarbă, tristeţe, minciuni şi prea puţină toleranţă.

 

Goya’s ghosts

Goya’s ghosts – Milos Forman 2006

Distribuţie: Randy Quaid – Regele Carlos IV

Javier Bardem – Fratele Lorenzo

Natlie Portman – Ines/Alicia

Stellan Skarsgard – Goya

Drama,113 minute

Goya’s ghosts (Fantomele lui Goya) regizat de Milos Forman este un film banal, neinteresant, un film cu o poveste a unui pictor spaniol care trăieşte o dramă în timpul inchiziţiei spaniole, prin mijlocul anului 1793. Unul poate, dintre cele mai slabe filme ale regizorului ceh. Povestea peliculei este simplă, care tinde să se complice pe parcursul naraţiunii, datorită cadrelor ce nu alternează într-o ordine normală, de parcă nu ar avea legatură unul cu celălalt, plus un joc actoricesc care lasă de dorit, bun dar nu extraordinar.

Pictorul Goya (Stellan Skarsgard) devine implicat cu inchiziţia spaniolă atunci când muza sa Ines (Natalie Portman) este arestată de către biserică, fiind învinuită de practicarea unor ritualuri iudaice. Tatăl ei Thomas apelează la Goya sperând că acesta îl va ajuta întrucât legătura pictorului cu fratele Lorenzo (Javier Bardem) îl va fi de vreun folos. Personajul pictorului se vrea a fi un element important, personajul cheie al acţiunii în jurul căruia personajele secundare iau viaţă, interacţionează, pe când tot ceea ce Forman reuşeşte să aducă în prim-plan este caracterul slab al acestuia, firea nesemnificativă, o entitate importantă doar ca valoare artistică, o dramă nu tocmai şocantă or memorabilă. Deşi interpretările lui Bardem şi a lui Portman îţi dau impulsul de a viziona până la capăt filmul, o stare oarecum de nervozitate placută, cadrele prost montate, muzica pe care nu o reţii deloc, interpretările lui Randy Quaid (King Carlos IV) şi a lui Stellan Skarsgard (Goya), încercarea ieftină de dublu rol a lui Portman, îţi reprimă toată această dorinţă. Este un joc de-a şoarecele şi pisica, un film bun de văzut în week-end, atunci când ai vizionat de vreo 3-4 ori filmele preferate de pe hard.

 

Jurnal

Nu credeam ca o sa folosesc blogul asta ca drept jurnal dar uite ca din lipsa de inspiratie si de creativitate ma apuc sa scriu ce simt si cum ma simt astazi.

Astazi a fost una din zilele acelea crapy, din zilele in care nu vrei sa faci nimic, zile in care ai ce sa faci, in care daca te chinui vei descoperi ca ai ce sa faci dar nu vrei, pentru ca ti-e mult prea lene sa mai existi. Ascult o porcarie de melodie la radiototal, canta o frantuzoaica tanara, nu stiu cum o cheama, nici nu ma intereseaza, e varza. Scriu tampenia asta penibila de jurnal, ma plictisesc, ma doare capul, sunt inca in pijamale si ma dor dinti de la cate chipsuri am manacat. Kids don’t try this at home! As putea sa citesc Tolstoi, dar cum am spus mi-e lene, as putea sa mai invat la italiana dar….exact…mi-e lene. Cei de la Mediafax nu m-am acceptat, alte interviuri ma asteapta, alte cv-uri postate pe e-jobs si bestjobs, alte telefoane, alte intalniri, alte dureri de cap, alti nervi, alte, alte, alte.

Afara e cam frig, I need a friend..ohhh I need a friend( ghiciti melodia), m-am saturat de sudoku,oamenii plang sau se cearta acum afara. Sfarsit

 

Adaptation

Regizat dupa minunatul “Being John Malcovich” (1999), “Adaptation” (2002), este un film foarte bun, un film in care comicul se intrepatrunde perfect cu tragicul si thriller-ul.

Filmul are o durata de 114 minute, in care vietile unor oameni de succes si oameni banali se unesc, se ciocnesc inopinat, in final ajungand sa-si complice drumurile unui altuia. Charile Kaufman (Nicolas Cage) este un scenarist talentat, caruia dupa succesul dobandit pentru filmul “Being John Malcovich”, i se ofera sansa de a face o adaptare dupa cartea lui Susan Orlean (Meryl Streep) “The Orchid Thief”. Carte ce este compusa dupa un reportaj aparut in ziarul american New Yorker, pe care aceasta l-a scris despre un obsedat biolog de orhidee, John Laroche (Chris Cooper). In timp ce Charlie se chinuie sa scrie un scenariu bun pentru adaptarea cinematografica, fratele sau geaman Donald, intepretat tot de Nicolas Cage, scrie un scenariu de succes despre criminali in serie. Cu cat Charlie incearca sa redacteze scenariul, cu ata mai mult viata sa se complica. Relatia sa disfunctionala, latenta cu fratele sau, frica, nesiguranta cu care se confrunta il fac sa devina o persoana introvertita, penibila, care tinde sa-si incurce viata persoanala cu munca de fiecare data. Planurile se complica, tema principala se divide in mai multe planuri, formand un scenariu interesant si placut de urmarit.

Regizorul american Spike Jonze, nu foloseste gros-planurile, fapt ce-mi place foarte mult, nu devine elementul-cheie obsesiv al filmarii, cum a devenit o obisnuinta pentru multi alti regizori, creaza o tensiune psihologica,atat in cadrele din mijlocul, cat si de la finalul peliculei, foloseste cadre mai largi si socheaza cu acuratetea anumitor scene. La un moment dat, scenele sunt previzibile, sfarsitul filmului lasa putin de dorit, este putin tras de par, nu atat de interesant pe cat ma asteptam, nu mi se pare intr-u totul coerent in raport cu restul actiunii. Interpretarea actorilor e minunata, de admirat in special, cea a lui Nicolas Cage care joaca dublu rol, deloc similar cu alte interpretari, sau previzibil, interpretare ce nu simplifica personajul. Nu am fost niciodata o mare fana a lui Cage, dar vazand acest film mi-am dat seama ca acest actor are potential, si conteaza foarte mult in ce roluri joaca,si ce oportunitati ii sunt oferite. A avut o prestanta foarte buna, in care a stiut sa aduca la viata cele doua personaje. A fost un film care chiar mi-a captat atentia, mi-a facut pofta sa scriu, sa fiu originala, mi-a dat acel imbold de care aveam nevoie.

Spike Jonze tanar regizor american,este cunoscut in principal pentru videoclipurile sale filmate pentru formatii cunoscute precum : Bjork, Beastie Boys, The Chemical Brothers, Fatboy Slim, Tenacious D; totodata fiind scenarist, actor si producator :”Being John Malcovich”, “The Game”, “Three Kings” si nu numai.

Este un film de nota 8

 

Elbow – Grounds for Divorce

 

Deputatii se joaca fotbal, elevii ingheata de frig afara

Primarul PRM-ist din Motru isi negociaza pozitia la PSD intr-o sala de sport in timp ce 24 de elevi stau afara in frig. Lucruri mult mai importante ii asteapta pe cei doi deputati, copiii pot rata orele de sport, asteptand afara, pe cand meciul amical cu Victor Ponta nu poate fi ratat! It’s a must!

Pe 10 ianurie, vicepresedintele PSD impreuna cu membrii organizatiei locale PSD Gorj au ocupat sala de sport pentru ca primarul Dumitru Hanu sa-si negocieze trecerea la PSD. Unde isi puteau discuta si rezolva problemele, mult ravnite, Dumitru Hanu cu Victor Ponta decat intr-o sala de sport?! Asa este mai nou, este mai interactiv. Nu este banal, plictisitor ca obisnuitele intrevederi la birou, cu cafea si alune. Asa rezolvi afacerile si asa mai faci si nitel sport!

Partida de meci a durat trei orea in timp ce 7 clase de elevi de la Scoala nr.2 si de la Colegiul National ” George Cosbuc “, au inghetat afara si au facut orele de dirigentie. Si pentru ce? Pentru aranjarile pe care primarul din Motru le putea incheia in oricare alta locatie, la oricare alta ora, intr-un mod mult mai simplu si eficient. Dar din pacate, noi cei saraci cu duhul, cetateni simpli ai acestei tari sarace nu pricem cum stau lucrurile, care sunt strategiile, nu gandim adimnistrativ-politic! Dorin Hanu considera ca ” meciul e o chestie minora “… si ca ” mie mi-ar fi drag sa vina cat mai multi alesi sa joace fotbal aici. Mai vin si fonduri! “. Fonduri pentru cine nea’ Dorin? Pentru elevii care au nevoie de o educatie mai buna, care au nevoie de scoli mai bune, care stau ca prostii in frig si asteapta in timp ce matale te joci un mic meci amical!? Sau pentru tine ? E o nimica toata meciul asta? Pai normal, atata timp cat se discuta cu totul si cu totul altceva!

Bineinteles ca nimeni nu a luat atitudine iar inspectoratul scolar cu atat mai putin. Gheorghe Mitescu, inspectorul general spune ca se va face ancheta la Motru. Oare mai are rost sa credem ca se va face vreun demers? Ponta si cu Hanu si-au facut afacerea, copiii aia au stat in frig si nu s-a imbolnavit nimeni asa ca ce atata tam-tam, viata merge mai departe! Traiasca PSD!