Nu imi aduc aminte cand am ascultat pentru intaia oara PJ Harvey si nici care a fost prima melodie remarcata. Nu stiu de ce a fost asa de absenta pentru mine! Poate nu am avut interesul suficient sa ii descopar muzica, poate eram prea mica pentru a o intelege, poate mi-a fost lene, poate am fost indiferenta. Cred ca nu eram capabila, inca, sa-i inteleg stilul, nu eram destul de “matura” sa primesc un sunet diferit decat pe cel pe care-l stiam si cu care eram demult obisnuita. Insa, melodia care m-a determinat sa o ascult mai bine, si sa ii acord, nu o mai mare atentie, ci atentie, a fost Black Hearted Love cu John Parish, al carui videoclip l-am vizionat pe nme.com. Mi-a placut instant. Mi-a placut vocea ei, mi-a placut chitara care domina melodia, mi-a placut videoclipul, mi-a placut totul. Apoi am inceput sa ascult ultimul sau album White Chalk (si sper ca nu gresesc cand spun ca acesta este ultimul ei album de pana acum). Este un album care-mi induce stari ciudate, greu de descris. Ma simt confuza, si simt atat tristete, cat si neliniste. Versurile nu le stiu, nici nu le-am bagat in seama, intrucat ele nu inseamna totul. Am avut interes mai mult pentru linia melodica. Sunetul este clar si patrunzator, cu riff-uri de chitara greoaie, metalizate, cu acorduri de pian saltarete, si o voce intristata, duioasa, si instrumente muzicale care acompaniaza la fel de tanguitor cantecele in sine.
Melodiile trebuie ascultate atunci cand esti singur, cand vrei sa uiti de toti si de toate, cand simti nevoia sa stai pur si simplu in pat, sau nemiscat pe scaun, gandindu-te doar la propria-ti persoana, la viata ta, prietenii tai, reactiile, trairile tale, comportamentul care te defineste, cum esti perceput de ceilalti, cum ai vrea sa te schimbi, cat de sictirit esti de ce ti se intampla, cum esti tu ca individ. Sonoritatea te prinde, te acapareaza, te zbuciuma, si te paraseste in cele din urma, uitandu-te intr-o ipostaza de imobilitate.
