Legarconnet’s Weblog

Cele mai frumoase amintiri sunt cele legate de copilarie, cele petrecute cu Andra si Ani, si cele petrecute alaturi de parintii mei.  Din cand in cand imi aduc aminte cu placere de clipele traite langa cei mai sensibili, simpatici si sinceri oameni:  mama si tatal meu. Datorita lor am o educatie corecta, datorita lor vorbesc si ma comport corespunzator, datorita lor imi place muzica, imi place sa citesc, datorita lor am prieteni minunati pe care ii pot aprecia, datorita lor pot sa ma bucur de cine sunt. Le datorez totul si le multumesc ca m-au crescut in felul lor (ireprosabil), le multumesc pentru ca imi sunt aproape.

Sunt multe amintiri si secvente din viata care ma leaga de ei, dar din pacate nu le pot retine pe toate si asta imi pare rau cel mai mult. Insa exista fapte si etape impresionante prin splendoarea lor pe care nu le pot uita vreodata. Nu am sa uit atunci cand tati (asa ii zic la 22 de ani si asa ii voi zice pana in ultima-mi secunda din viata) ne proiectase, din lemn, cele mai simple, dar eficiente crose de golf, dupa rugamintile staruitoare si schitele meticuloase ale lui Vali. Eram mici, eram la tara, si ne jucam in fiecare zi golf. Era perfect. Nu am sa uit cand facea, tot din lemn, indicatoare pentru orele mele de geografie. Lucra la fabrica de mobila din oras. Poate nu avea chef si nici timpul necesar pentru astfel de “servicii” stupide si agasante din partea profesoarelor mele, dar el le facea pentru ca…defapt nici nu stiu de ce le facea! Nu am sa uit cand il vedeam plimbandu-se prin fata cartierului pe un scooter, ca un tanar de 20 de ani. Nu era penibil si nici ciudat. Era frumos si haios. Nu am sa uit cand a venit, alaturi de ceilalti vecini ai blocului , sa-si vada fata mica si caraghioasa jucand intr-un spectacol copilaresc si stanjenitor. Eram copil si gandindu-ma acum imi dau seama cat de infantila eram. Dar nu si pentru el. El ne privea cu amuzament, ca un spectator rabdator. Nu am sa uit nici cand avea grija de mine. In special, in verile in care, fiind doar o fetita de 6-7 ani, alergam, saream si intr-un final reuseam sa ma lovesc, sa cad si indubitabil sa ma ranesc la genunchi. El obosit dar obisnuit, tandru imi ingrijea ranile. Si acum ma vad in baia mica, cu picioarele sangerande in ligheanul cu apa, iar el stergandu-mi ranile incet. Nu am sa uit atunci cand ma cara in spate, dornic sau satul, dupa ce faceam cate o criza de calciu sau pur si simplu cand profitam de faptul ca sunt mica si ca ma dor picioarele. Nu am sa uit iernile lungi cand ma plimba cu sania prin nametii mari si ma ruga sa-i tin manusile, sa am grija sa nu le pierd. Dar eu, natanga si neglijenta, i-am pierdut una din ele, imediat cum m-a atentionat. Nu am sa uit nici ziua in care m-a invatat sa inghit pastile. Il si vad stand in picioare, cu spatele la mine, nervos, fara sperante ca pot inghiti vreodata antibioticul pe care-l tineam in mana, iar eu in pat, speriata ii spun intr-un final: am reusit. Nu am sa uit cand ii infasuram talpile in pungi mici, spunandu-I ca il voi trata de boli. El era pacientul meu, iar eu doctorita increzatoare. Ma privea senin si ma lasa sa-mi continui imaginatia. Nu am sa uit cum adormeam langa el atunci cand citea. Sunetul paginilor date, fosnetul acela incet, tare si aspru ma adormea instant. Ciudat, dar si acum pot adormi la fel.

Nu am sa uit cand mami, un suflet pur si mare, atragea respectul prietenilor mei prin carisma si duiosia ei. Nu am sa uit momentele in care fugeam de acasa (aveam vreo 7-8 ani) spre locul unde lucra, doar pentru a o vedea, a o stii alaturi de mine. Fugeam pe strazi periculoase, traversam strazi fara sa fiu prea atenta si traversam calea ferata fara frica. Frabica de mobila la care ei lucrau se afla dupa calea ferata a garii principale din oras. Ramanea incremenita si fara cuvinte cand ma vedea ajunsa acolo. Nu am sa uit cum avea grija sa nu ne lipseasca ceva, cum de sarbatori gaseam mereu pungi pline cu dulciuri si cadouri. Era o atmosfera calda si placuta, datorita ei. Si acum stiu seara in care am descoperit ca ea era cea care ne aducea cadourile de Craciun. Era ora 3.00, iar in sufragerie se vedea lumina aprinsa, unde ea grijulie ne punea darurile langa pomul impodobit. Nu am sa uit nici vremurile cand venea la fiecare serbare de la camin sau scoala si ma privea mandra si bucuroasa. Nu am sa uit datile cand trebuia sa cumpere martisoare si cadouri pentru profesoare, la insistentele tampe ale celorlalte mame. O facea din obligatie dar totodata pentru ca se descurca cel mai bine. Nu am sa uit nici momentele grele, cand statea cu mine in spital, ingrijindu-ma necontenit. Nu am sa uit orele tarzii si zilele calduroase in care radeam de emisiunile absurde de la televizor si de glumele pe care le faceam impreuna. Nu am sa uit zambetul ei frumos, puterea ei nemarginita, iubirea fata de familia ei, rabdarea, compasiunea, naturaletea, bunatatea ei. Nu am sa uit niciodata sfaturile pe care mi le-a dat, puterea ei incredibila de a merge inainte indiferent de ce se intampla, nici rochitele pe care mi le cumpara, nici cartile bune pe care le avea in biblioteca, nici crizele mele de fetita rasfata, nici personalitatea ei fructuoasa si imuabila.

Ei sunt singurii care mi-au suportat toate capriciile, toate ciudateniile, ei sunt mami si tati. Va iubesc!

Nu imi aduc aminte cand am ascultat pentru intaia oara PJ Harvey si nici  care a fost prima melodie remarcata. Nu stiu de ce a fost asa de absenta pentru mine! Poate nu am avut interesul suficient sa ii descopar muzica, poate eram prea mica pentru a o intelege, poate mi-a fost lene, poate am fost indiferenta. Cred ca nu eram capabila, inca, sa-i inteleg stilul, nu eram destul de “matura” sa primesc un sunet diferit decat pe cel pe care-l stiam si cu care eram demult obisnuita. Insa, melodia care m-a determinat sa o ascult mai bine, si sa ii acord, nu o mai mare atentie, ci atentie, a fost Black Hearted Love cu John Parish, al carui videoclip l-am vizionat pe nme.com. Mi-a placut instant. Mi-a placut vocea ei, mi-a placut chitara care domina melodia, mi-a placut videoclipul, mi-a placut totul. Apoi am inceput sa ascult ultimul sau album White Chalk (si sper ca nu gresesc cand spun ca acesta este ultimul ei album de pana acum). Este un album care-mi induce stari ciudate, greu de descris. Ma simt confuza, si simt atat tristete, cat si neliniste. Versurile nu le stiu, nici nu le-am bagat in seama, intrucat ele nu inseamna totul. Am avut interes mai mult pentru linia melodica. Sunetul este clar si patrunzator, cu riff-uri de chitara greoaie, metalizate, cu acorduri de pian saltarete, si o voce intristata, duioasa, si instrumente muzicale care acompaniaza la fel de tanguitor cantecele in sine.

Melodiile trebuie ascultate atunci cand esti singur, cand vrei sa uiti de toti si de toate, cand simti nevoia sa stai pur si simplu in pat, sau nemiscat pe scaun, gandindu-te doar la propria-ti persoana, la viata ta, prietenii tai, reactiile, trairile tale, comportamentul care te defineste, cum esti perceput de ceilalti, cum ai vrea sa te schimbi, cat de sictirit esti de ce ti se intampla, cum esti tu ca individ. Sonoritatea te prinde, te acapareaza, te zbuciuma, si te paraseste in cele din urma, uitandu-te intr-o ipostaza de imobilitate.