Mă trezesc la 11.30. Ziua de astăzi se diferenţiază de celelalte pentru că azi am un interviu. A trecut aproape un an de zile de când nu mai lucrez, de când încerc să intru în lumea celor ocupaţi, oameni “activi ai societăţii”. Nu mă gândesc prea mult, dar undeva, în străfundul sufletului, am aceleaşi emoţii distructive. Mă ridic din pat, fac obişnuitele mişcări. Îmi fac duş, ascult muzică, vorbesc pe net cu un prieten apropiat, mănânc, citesc şi sper să ajung în momentul în care trebuie să plec la interviu. Nu pentru că sunt dornică de clasicile şi obositoarele întrebări, ci vreau să scap de temerile întipărite aiurea în minte. Plec mai devreme, pentru a fi sigură că ajung la timp. Întotdeauna ajung mai devreme. Din cauza emoţiilor realizez, defapt atenţionată de un, nu tocmai plăcut domn, că scara la care mă aflu nu este cea pe care o caut. Verific adresa de pe agendă şi mă îndrept spre a treia scară. Acum mă aflu la scara 3,Bl. 42, 173. Apartamentul la care trebuie să sun are numărul 96. Sunt în faţa interfonului şi apăs pe butonul din dreptul foiţei pe care scrie “ap.96″. Nu se aude nimic. Uşa blocului e încuiată. Înăuntru e întuneric. De scară se apropie un tip le vreo 30 de ani, îmbrăcat ca pentru muncă, vorbind la telefon. Pare ocupat, îmi imaginez a fi cel cu care am vorbit pentru interviu. Mă priveşte, vorbeşte în continuare la telefonul său mobil, trece pe lângă mine. Deschide uşa, intră şi se îndepărtează. “Să fie cel cu care trebuie să mă întâlnesc?” încep a mă întreba. Sun din nou la interfon. Acelaşi lucru, nimic. Ora la care trebuia să fi ajuns e 17.30, mă aflasem acolo de la 17.15. Aştept. Încep să mă gândesc la ce e mai rău. Sigur e o păcăleală, tipul pare cam ciudat la telefon. “Are inteţii rele, în niciun caz pentru un interviu.” Apare un om solid, ce se mişcă greoi datorită kilogramelor multe pe care le are. “Sigur e locatar al acestui bloc”. Se opreşte în faţa scării. “Aici se plăteşte întreţinerea?” întreabă gâfâind. “Nu ştiu, nu locuiesc aici, îmi pare rău!” îi răspund cu sinceritate. O altă doamnă apare. “Sigur e locatar al acestui bloc. Îşi caută cheile în geantă.” Omul cel voluminos îi adresează aceaşi întrebare. Doamna îi răspunde, deschide uşa şi cei doi intră. Mă gândesc să sun iar. Mai bine îl sun direct pe tipul cu interviul. Caut numărul necunoscut în agenda mobilului şi sun. Răspunde, mă prezint. Mă recunoaşte. Îi povestesc că mă aflu acolo de ceva timp, iar interfonul nu merge. Nu-şi dă seama. Îmi spune că cineva mă va întâmpina şi mă va conduce către apartamentul cu pricina (apartamentul de la etajul 7). Am încă aceleaşi temeri şi mă liniştesc foarte puţin. Mi-e frig de ceva vreme şi aş vrea să plec direct acasă. Din bloc iese acelaşi om solid “Program tâmpit, de la şapte la opt!” “Dimineaţa?” întreb, “Nu, seara” şi se distanţează cu mersul său agale.

Sună telefonul. Mi se spune că în două minute va veni un domn să mă conducă spre firmă. Încerc să par liniştită, răbdătoare şi amabilă. Se aude uşa blocului. “Pentru interviu?” ,”Da”, “Haideţi”. Urcăm cu liftul. Încerc să fac conversaţie, mai mult pentru a trece timpul. Ajungem. Intru. Un apartament ca oricare alt apartament. Întuneric în restul camerelor, lumina aprinsă doar în cea din faţă. Mi-e frică. Îmi place să îmi imaginez cele mai penibile şi odioase momente. Interviul începe. Scurt şi cuprinzător. La final “Bun…cam atât…rămâne să ne auzim poimâine”,”Da”.  Îl rog să mă sune oricare ar fi răspunsul. Apreciez onestitatea, indiferent de veste. Aştept să urce liftul. Puţină conversaţie de dragul de a fi, de a nu lăsa să intervină incomoditatea. Dar a apărut demult. Liftul ajunge. Ne luăm rămas bun cu amabilitate. Urc mai repede şi răsuflu uşurată. Mă uit in oglinda liftului şi ştiu sigur că nu voi fi acceptată şi nici sunată, indiferent de veste.