Mă trezesc la 11.30. Ziua de astăzi se diferenţiază de celelalte pentru că azi am un interviu. A trecut aproape un an de zile de când nu mai lucrez, de când încerc să intru în lumea celor ocupaţi, oameni “activi ai societăţii”. Nu mă gândesc prea mult, dar undeva, în străfundul sufletului, am aceleaşi emoţii distructive. Mă ridic din pat, fac obişnuitele mişcări. Îmi fac duş, ascult muzică, vorbesc pe net cu un prieten apropiat, mănânc, citesc şi sper să ajung în momentul în care trebuie să plec la interviu. Nu pentru că sunt dornică de clasicile şi obositoarele întrebări, ci vreau să scap de temerile întipărite aiurea în minte. Plec mai devreme, pentru a fi sigură că ajung la timp. Întotdeauna ajung mai devreme. Din cauza emoţiilor realizez, defapt atenţionată de un, nu tocmai plăcut domn, că scara la care mă aflu nu este cea pe care o caut. Verific adresa de pe agendă şi mă îndrept spre a treia scară. Acum mă aflu la scara 3,Bl. 42, 173. Apartamentul la care trebuie să sun are numărul 96. Sunt în faţa interfonului şi apăs pe butonul din dreptul foiţei pe care scrie “ap.96″. Nu se aude nimic. Uşa blocului e încuiată. Înăuntru e întuneric. De scară se apropie un tip le vreo 30 de ani, îmbrăcat ca pentru muncă, vorbind la telefon. Pare ocupat, îmi imaginez a fi cel cu care am vorbit pentru interviu. Mă priveşte, vorbeşte în continuare la telefonul său mobil, trece pe lângă mine. Deschide uşa, intră şi se îndepărtează. “Să fie cel cu care trebuie să mă întâlnesc?” încep a mă întreba. Sun din nou la interfon. Acelaşi lucru, nimic. Ora la care trebuia să fi ajuns e 17.30, mă aflasem acolo de la 17.15. Aştept. Încep să mă gândesc la ce e mai rău. Sigur e o păcăleală, tipul pare cam ciudat la telefon. “Are inteţii rele, în niciun caz pentru un interviu.” Apare un om solid, ce se mişcă greoi datorită kilogramelor multe pe care le are. “Sigur e locatar al acestui bloc”. Se opreşte în faţa scării. “Aici se plăteşte întreţinerea?” întreabă gâfâind. “Nu ştiu, nu locuiesc aici, îmi pare rău!” îi răspund cu sinceritate. O altă doamnă apare. “Sigur e locatar al acestui bloc. Îşi caută cheile în geantă.” Omul cel voluminos îi adresează aceaşi întrebare. Doamna îi răspunde, deschide uşa şi cei doi intră. Mă gândesc să sun iar. Mai bine îl sun direct pe tipul cu interviul. Caut numărul necunoscut în agenda mobilului şi sun. Răspunde, mă prezint. Mă recunoaşte. Îi povestesc că mă aflu acolo de ceva timp, iar interfonul nu merge. Nu-şi dă seama. Îmi spune că cineva mă va întâmpina şi mă va conduce către apartamentul cu pricina (apartamentul de la etajul 7). Am încă aceleaşi temeri şi mă liniştesc foarte puţin. Mi-e frig de ceva vreme şi aş vrea să plec direct acasă. Din bloc iese acelaşi om solid “Program tâmpit, de la şapte la opt!” “Dimineaţa?” întreb, “Nu, seara” şi se distanţează cu mersul său agale.
Sună telefonul. Mi se spune că în două minute va veni un domn să mă conducă spre firmă. Încerc să par liniştită, răbdătoare şi amabilă. Se aude uşa blocului. “Pentru interviu?” ,”Da”, “Haideţi”. Urcăm cu liftul. Încerc să fac conversaţie, mai mult pentru a trece timpul. Ajungem. Intru. Un apartament ca oricare alt apartament. Întuneric în restul camerelor, lumina aprinsă doar în cea din faţă. Mi-e frică. Îmi place să îmi imaginez cele mai penibile şi odioase momente. Interviul începe. Scurt şi cuprinzător. La final “Bun…cam atât…rămâne să ne auzim poimâine”,”Da”. Îl rog să mă sune oricare ar fi răspunsul. Apreciez onestitatea, indiferent de veste. Aştept să urce liftul. Puţină conversaţie de dragul de a fi, de a nu lăsa să intervină incomoditatea. Dar a apărut demult. Liftul ajunge. Ne luăm rămas bun cu amabilitate. Urc mai repede şi răsuflu uşurată. Mă uit in oglinda liftului şi ştiu sigur că nu voi fi acceptată şi nici sunată, indiferent de veste.
“Alice dosen’t live here anymore” 1974
Regizor: Martin Scorsese
Scenarist: Robert Getchell
Distribuţie: Ellen Burstyn – Alice Hyatt
Alfred Lutter III – Tommy
Harvey Keitel – Ben
Kris Kristofferson – David
Jodie Foster – Audrey
Durată: 112 minute
În 1974, Ellen Burstyn, actriţa talentată din “The Exorcist”, avea să joace într-un alt film, total diferit. Un film care să prezinte vremurile grele ale femeii, privite din perspectiva unei femei. Agentul actriţei găseşte scriptul numit “Alice dosen’t live here anymore”. Era exact ceea ce Burstyn căuta. Warner Brothers urmau să o întrebe dacă va fi cea care va regiza pelicula, însă ceea ce-şi dorea aceasta, era un regizor tânăr, talentat, creativ, care să recreeze ideile sale. Astfel, Ellen Burstyn îl sună pe Francis Coppola, dar este sfătuită, de către acesta să vizioneze ”Mean Streets”, film ce avea să apară, regizat de Martin Scorsese. Deşi, Burstyn rămâne impresionată de talentul lui Scorsese, speră ca el să fie ferm, mai determinat în drama pe care urma să i-o prezinte. Colaborararea dintre cei doi s-a dovedit a fi de succes, întrucât Ellen Burstyn declara că “a fost una din cele mai bune experienţe pe care le-am avut”, iar lung metrajul căştigă Oscar pentru cea mai bună actriţă, cel mai bun scenariu şi pentru actriţă în rol secundar.
Drama scriitorului Robert Getchell nu este un film impresionant pentru mulţi, însă este un film sensibil, plăcut, care-şi lasă amprenta într-o măsură implicită, care merită amintit de noi, de Designyourself.
“Alice” Hyatt o mamă tânără în gândire şi suflet “doesn’t live here anymore” după ce decesul soţului o forţează să fie cea care trebuie să întreţină copilul de 11 ani. Alice decide să plece către Montery, California (locul de vis, de mic copil) pentru a-şi îndeplini carierea de cântăreaţă. Însă locurile în care vor merge, persoanele pe care le vor întâlni, le va schimba scopul ales de la început.
Ellen Burstyn, văduva obsedată de televizor din “Requiem for a Dream” este în filmul lui Scorsese o văduvă mamă care încearcă să-şi crească şi educe copilul, Tommy, într-o manieră cât mai vie şi apropiată. Având o relaţie deschisă, matură, uită uneori că modul de a-l educa nu e suficient dacă nu îi sunt clarificate anumite aspecte, nu este complet dacă nu există un tată. Alice Hyatt este o visătoare, o femeie puternică, descurcăreaţă, isteaţă, dar singură. În ciuda faptului că are un caracter puternic, partea sentimentală o trădează, făcând-o deseori să se lase cucerită de bărbaţi incompetenţi – Donald nu este capabil să fie un soţ înţelegător şi un tată exemplar pentru Tommy – neserioşi, incapabili – Ben (Harvey Keitel) este un recalcitrant, periculos, ipocrit, nebun adolescent. Personajul lui Ellen Burstyn este frumos construit, dându-i un temperament echilibrat, o determinare şi o putere de neostenit, într-o viaţă grea şi dureroasă. Trece prin momente penibile şi situaţii jenante prin care numai bunul simţ al umorului, simplitatea şi sinceritatea răspunsurilor o salvează: “Would you mind turn around for me?”, “Turn around for you, why?”, “Well to look at you!”, “Look at my face, I don’t sing with my ass”/ “I’ve got a job as a singer!”, “Are we rich?”, “Well not yet, but we will be.” Relaţia cu fiul său este o parte foarte importantă în decursul filmului, care nu numai că întăreşte personalitatea lui Alice şi viaţa ei, dar îi dă o anumită plăcere şi sensibilitate peliculei. Tommy (Alfred Lutter III) este un băiat simpatic, un puşti limbut şi răsfăţat, care deşi bine intenţionat, este mult prea mic pentru a-şi înţelege mama în situaţii dificile. Este dinamic şi activ, găsindu-şi înţelegerea în nonconformista şi rebela, de aceaşi vârstă ca el, băieţoasa Audrey (Jodie Foster). Alice ajunge să-şi găsească liniştea sulfetească în fermierul David (Kris Kristofferson). David este un tip liniştit, calm, înţelegător care suplineşte frumos atât rolul de tată, cât şi soţ. În film se regăsesc momente de tensiune, momente de suspans, de tristeţe şi amăgire, de bucurie, de clipe copilăreşti şi haotice.
Filmul nu face parte din categoria cu care iubitorii stilului său s-au obişnuit, fie că este vorba de zona italienilor mafioţi din America: “Goodfellas”, “Gangs of New York”, “Casino”, Scorsese manifestând un interes insistent asupra violenţei si identităţii italiano-americane, şi concepţiilor de vină şi răscumpărare, datorită anilor influenţi din copilărie, fie cel al personajelor dezechilibrate mental şi psihic precum “Taxi Driver”, “Raging Bull”. Regizorul american trece uşor de la un stil la altul, reuşind să arate lupta unei femei pentru viaţa fiului său şi a ei. Descrie un film despre emoţii, relaţii a unor oameni confuzi şi singuri, greşelile pe care le fac în viaţă şi încercarea disperată de a da înapoi când totul e deja stricat.
