La revedere

Mi-am dat seama ca atunci cand imi iau la revedere de la oameni nu ma uit in ochii lor. Ma uit cat mai repede in alta parte, spun scurt ceva si plec.

 

Toulouse Lautrec

7 aprilie, miercuri la ora 21.00 aveau sa cante in club Mojo, formatia franco-romana Toulouse Lautrec. I-am auzit prima oara cantand in deschidere la OCS, in club Fabrica cu o luna in urma…parca. Si mi-au placut destul de repede. Au fost dinamici, solistul nu se chinuia sa cante in engleza si franceza, din contra era natural si se descurca bine, iar tobosarul si basistul il acompaniau natural. Am zis ca e o formatie romaneasca noua care merita ascultata si cand vor avea un viitor concert voi vrea sa fiu acolo. Si, iata ca am fost la primul acord orchestral live, in club Mojo, pe 7 aprilie. Intrarea nu a costat mult, biletele erau in valoare de 10 lei, mai ieftine decat multe bauturi alcoolice din club. Eu si cu George, intrucat am mers cu el, am ajuns pe la 20.30. Desi stiam ca nu vor incepe sa cante la 21.00 fix, la cat era programat, am zis ca mai devreme decat mai tarziu e intotdeauna mai bine. Am ajuns, am platit biletele, ni s-au dat bratarile cu inscriptia clubului si am coborat la susbol pe muzica celor de la The Pixies cu This monkey’s going to heaven. Am crezut ca vom asculta numai muzica buna pana va incepe trupa sa cante. Insa, dj-ul repesctiv avea o lista de melodii nu tocmai placute iar muzica era mult prea tare, uneori eram nevoiti sa vorbim ceva mai raspicat pentru a ne face intelesi. La 20.30 era putina lume, doar vreo 3 mese ocupate, iar scena desi amenajata era inca libera. Ne-am asezat la o masa rotunda pe care era pictat albumul “Evil Empire” de la RATM. Pe fiecare masa regaseai cate o formatie pictata, iar pe peretii localului puteai observa postere in forma A4 cu formatii cunoscute, inramate frumos. Ne-am luat cate doua Calsberg si am facut o scurta comparatie a preturilor de aici cu aceleasi bauturi, din cluburi diferite. Menul era in forma de chitara, cam jerpelit, dar pentru un club de rock, in care ocazional au loc concerte live nu cred ca as putea avea pretentii. La 21.45 s-a mai strans ceva lume, formatia inca nu urcase pe scena, abia ce lumea se strangea, iar unul dintre membrii trupei trecand de la o masa la alta vorbea, radea cu cate un prieten sau altul. Era clar ca mai aveam de asteptat. Majoritatea publicului era formata din prietenii si cunostiintele formatiei. Eu, George si inca doua cupluri eram singurii care nu aveam nicio legatura cu ei. La ora 22.00 incepe concertul. Formatia urca pe scena, noi ne luam hainele si paharul meu cu jumate de bere statuta si ne indreptam cat mai aproape de scena. Solistul era un tip rezervat dar glumet, poliglot si care incearca sa ne cuprinda in muzica lor. Basistul, Calin adica, era timid atunci cand se afla pe piedestal dar dezinhibat cand era intre prieteni. Tobosarul era foarte concentrat, mi s-a parut serios dar atent si destul de talentat. Iar cel de-al patrulea membru, leading guitar si voce secunda era un individ corpolent, jovial, care avea riff-uri de chitara foarte “savuroase” si antrenante. Este o formatie noua cu un viitor (cred) promitator, dar care nu prea a aratat o legatura prea stransa. Fiecare are personalitatea sa, care abia la final au demonstrau ca sunt o unitate, un grup. Prestatia lor live a durat aproape o ora, timp in care nu ne-am plictisit deloc. Desi restrans, cu vreo 20 de oameni, atmosfera a fost placuta, unii dansand, altii tipand, fredonand si foarte mult aplaudand. Toulouse Lautrec merita urmarita, ascultata si observata. Urmatorul lor concert va fi pe 27 mai, in Suburbia.

 

Katharine Hepburn (12 mai 1907-29 iunie 2003)

Dacă cineva m-ar întreba care este actriţa mea preferată, aş răspunde simplu: Katharine Hepburn (Pe locul doi fiind Jane Fonda). Mi-a plăcut de Katharine Hepburn mai mult decât oricare altă actriţă. O admir nu numai ca actriţă dar şi pentru că a fost o femeie extraordinară, specială. S-a remarcat prin feminitatea ei naturală, prin interpretări actoriceşti neforţate şi prin eleganţă simplă. Mi-a plăcut de ea pentru că zâmbea mereu, pentru că la vârsta de 96 de ani era în stare să se îngrijească singură, pentru că arăta bine şi împăcată cu sine. A fost o prezenţă remarcabilă, o femeie puternică şi simpatică. O femeie care pe scenă era concentrată, atentă, corectă, impunătoare, iar în interviuri era fermecătoare, dezinvoltă, isteaţă, un om obişnuit. Putea să joace acelaşi rol în diferite moduri, fără să plictisească spectatorul. Putea să fie copilăroasă, atrăgătoare, o mamă înţelegătoare, capricioasă, o soţie înţelegătoare şi iubitoare, putea fi orice.
Era frumoasă prin personalitatea straţnică, prin gesturile încântătoare, privirea-i caldă şi râsul molipsitor. Katharine Hepburn e o plăcere de urmărit atât pe scenă, cât şi în interviuri. Katharine Hepburn mă încântă ca artistă. Trebuie urmărită în: The African Queen, The Philadephia Story, Adam’s Rib, Guess who’s coming to dinner, Suddenly, last summer, The Lion in Winter, On golden pond.
Can’t wait to see another movie of hers:D

 

Cuvintele scurte şi dese cheia marilor succese

Unde sunt scriitorii de altă dată? Unde sunt artiştii literari adevăraţi? Unde sunt cărţile groase şi interesante? Unde sunt poveştile frumoase, captivante, specatculoase, complicate, lungi, serioase, triste, simpatice, inteligente, memorabile, unice? Unde sunt autorii normali, haioşi, care meritau să fie respectaţi pentru operele impresionante pe care le făceau? Unde au dispărut acei oameni carismatici care sensibilizau prin opere creative şi bine conturate? De ce au fost înlocuite cuvintele lungi cu cuvintele scurte, de ce nu se mai ţine cont de punctuaţie, de ce dintr-o dată nu mai avem chef, nu mai avem timp pentru o lectură de durată? De ce ne-am transformat într-o generaţie a mecanizarii şi simplificării până şi în artă, în special în literatură? De ce trebuie să reducem totul la proporţii cât mai mici, să “uşurăm” ceva ce nici măcar nu ne îngreunează, şi să ne mai şi placă pe deasupra?! De ce nu ne mai regăsim în limbajul perpetuu, dar ne regasim în cel scurtat, tăiat, retezat, împărţit?

De ce suntem atât de grăbiţi şi de ce încercăm mereu să aducem o schimbare, chiar dacă nu-i necesar? De ce există şi astfel de nevoi? De ce apar astfel de fenomene? http://www.humanitas.ro/files/media/opere-cumplite-1.pdf; http://mixuldecultura.ro/wp-content/uploads/2010/03/pagina-1782.jpg

 

Cei mai frumosi oameni

Cele mai frumoase amintiri sunt cele legate de copilarie, cele petrecute cu Andra si Ani, si cele petrecute alaturi de parintii mei.  Din cand in cand imi aduc aminte cu placere de clipele traite langa cei mai sensibili, simpatici si sinceri oameni:  mama si tatal meu. Datorita lor am o educatie corecta, datorita lor vorbesc si ma comport corespunzator, datorita lor imi place muzica, imi place sa citesc, datorita lor am prieteni minunati pe care ii pot aprecia, datorita lor pot sa ma bucur de cine sunt. Le datorez totul si le multumesc ca m-au crescut in felul lor (ireprosabil), le multumesc pentru ca imi sunt aproape.

Sunt multe amintiri si secvente din viata care ma leaga de ei, dar din pacate nu le pot retine pe toate si asta imi pare rau cel mai mult. Insa exista fapte si etape impresionante prin splendoarea lor pe care nu le pot uita vreodata. Nu am sa uit atunci cand tati (asa ii zic la 22 de ani si asa ii voi zice pana in ultima-mi secunda din viata) ne proiectase, din lemn, cele mai simple, dar eficiente crose de golf, dupa rugamintile staruitoare si schitele meticuloase ale lui Vali. Eram mici, eram la tara, si ne jucam in fiecare zi golf. Era perfect. Nu am sa uit cand facea, tot din lemn, indicatoare pentru orele mele de geografie. Lucra la fabrica de mobila din oras. Poate nu avea chef si nici timpul necesar pentru astfel de “servicii” stupide si agasante din partea profesoarelor mele, dar el le facea pentru ca…defapt nici nu stiu de ce le facea! Nu am sa uit cand il vedeam plimbandu-se prin fata cartierului pe un scooter, ca un tanar de 20 de ani. Nu era penibil si nici ciudat. Era frumos si haios. Nu am sa uit cand a venit, alaturi de ceilalti vecini ai blocului , sa-si vada fata mica si caraghioasa jucand intr-un spectacol copilaresc si stanjenitor. Eram copil si gandindu-ma acum imi dau seama cat de infantila eram. Dar nu si pentru el. El ne privea cu amuzament, ca un spectator rabdator. Nu am sa uit nici cand avea grija de mine. In special, in verile in care, fiind doar o fetita de 6-7 ani, alergam, saream si intr-un final reuseam sa ma lovesc, sa cad si indubitabil sa ma ranesc la genunchi. El obosit dar obisnuit, tandru imi ingrijea ranile. Si acum ma vad in baia mica, cu picioarele sangerande in ligheanul cu apa, iar el stergandu-mi ranile incet. Nu am sa uit atunci cand ma cara in spate, dornic sau satul, dupa ce faceam cate o criza de calciu sau pur si simplu cand profitam de faptul ca sunt mica si ca ma dor picioarele. Nu am sa uit iernile lungi cand ma plimba cu sania prin nametii mari si ma ruga sa-i tin manusile, sa am grija sa nu le pierd. Dar eu, natanga si neglijenta, i-am pierdut una din ele, imediat cum m-a atentionat. Nu am sa uit nici ziua in care m-a invatat sa inghit pastile. Il si vad stand in picioare, cu spatele la mine, nervos, fara sperante ca pot inghiti vreodata antibioticul pe care-l tineam in mana, iar eu in pat, speriata ii spun intr-un final: am reusit. Nu am sa uit cand ii infasuram talpile in pungi mici, spunandu-I ca il voi trata de boli. El era pacientul meu, iar eu doctorita increzatoare. Ma privea senin si ma lasa sa-mi continui imaginatia. Nu am sa uit cum adormeam langa el atunci cand citea. Sunetul paginilor date, fosnetul acela incet, tare si aspru ma adormea instant. Ciudat, dar si acum pot adormi la fel.

Nu am sa uit cand mami, un suflet pur si mare, atragea respectul prietenilor mei prin carisma si duiosia ei. Nu am sa uit momentele in care fugeam de acasa (aveam vreo 7-8 ani) spre locul unde lucra, doar pentru a o vedea, a o stii alaturi de mine. Fugeam pe strazi periculoase, traversam strazi fara sa fiu prea atenta si traversam calea ferata fara frica. Frabica de mobila la care ei lucrau se afla dupa calea ferata a garii principale din oras. Ramanea incremenita si fara cuvinte cand ma vedea ajunsa acolo. Nu am sa uit cum avea grija sa nu ne lipseasca ceva, cum de sarbatori gaseam mereu pungi pline cu dulciuri si cadouri. Era o atmosfera calda si placuta, datorita ei. Si acum stiu seara in care am descoperit ca ea era cea care ne aducea cadourile de Craciun. Era ora 3.00, iar in sufragerie se vedea lumina aprinsa, unde ea grijulie ne punea darurile langa pomul impodobit. Nu am sa uit nici vremurile cand venea la fiecare serbare de la camin sau scoala si ma privea mandra si bucuroasa. Nu am sa uit datile cand trebuia sa cumpere martisoare si cadouri pentru profesoare, la insistentele tampe ale celorlalte mame. O facea din obligatie dar totodata pentru ca se descurca cel mai bine. Nu am sa uit nici momentele grele, cand statea cu mine in spital, ingrijindu-ma necontenit. Nu am sa uit orele tarzii si zilele calduroase in care radeam de emisiunile absurde de la televizor si de glumele pe care le faceam impreuna. Nu am sa uit zambetul ei frumos, puterea ei nemarginita, iubirea fata de familia ei, rabdarea, compasiunea, naturaletea, bunatatea ei. Nu am sa uit niciodata sfaturile pe care mi le-a dat, puterea ei incredibila de a merge inainte indiferent de ce se intampla, nici rochitele pe care mi le cumpara, nici cartile bune pe care le avea in biblioteca, nici crizele mele de fetita rasfata, nici personalitatea ei fructuoasa si imuabila.

Ei sunt singurii care mi-au suportat toate capriciile, toate ciudateniile, ei sunt mami si tati. Va iubesc!

 

Black Hearted Love

Nu imi aduc aminte cand am ascultat pentru intaia oara PJ Harvey si nici  care a fost prima melodie remarcata. Nu stiu de ce a fost asa de absenta pentru mine! Poate nu am avut interesul suficient sa ii descopar muzica, poate eram prea mica pentru a o intelege, poate mi-a fost lene, poate am fost indiferenta. Cred ca nu eram capabila, inca, sa-i inteleg stilul, nu eram destul de “matura” sa primesc un sunet diferit decat pe cel pe care-l stiam si cu care eram demult obisnuita. Insa, melodia care m-a determinat sa o ascult mai bine, si sa ii acord, nu o mai mare atentie, ci atentie, a fost Black Hearted Love cu John Parish, al carui videoclip l-am vizionat pe nme.com. Mi-a placut instant. Mi-a placut vocea ei, mi-a placut chitara care domina melodia, mi-a placut videoclipul, mi-a placut totul. Apoi am inceput sa ascult ultimul sau album White Chalk (si sper ca nu gresesc cand spun ca acesta este ultimul ei album de pana acum). Este un album care-mi induce stari ciudate, greu de descris. Ma simt confuza, si simt atat tristete, cat si neliniste. Versurile nu le stiu, nici nu le-am bagat in seama, intrucat ele nu inseamna totul. Am avut interes mai mult pentru linia melodica. Sunetul este clar si patrunzator, cu riff-uri de chitara greoaie, metalizate, cu acorduri de pian saltarete, si o voce intristata, duioasa, si instrumente muzicale care acompaniaza la fel de tanguitor cantecele in sine.

Melodiile trebuie ascultate atunci cand esti singur, cand vrei sa uiti de toti si de toate, cand simti nevoia sa stai pur si simplu in pat, sau nemiscat pe scaun, gandindu-te doar la propria-ti persoana, la viata ta, prietenii tai, reactiile, trairile tale, comportamentul care te defineste, cum esti perceput de ceilalti, cum ai vrea sa te schimbi, cat de sictirit esti de ce ti se intampla, cum esti tu ca individ. Sonoritatea te prinde, te acapareaza, te zbuciuma, si te paraseste in cele din urma, uitandu-te intr-o ipostaza de imobilitate.

 

Interviu

Mă trezesc la 11.30. Ziua de astăzi se diferenţiază de celelalte pentru că azi am un interviu. A trecut aproape un an de zile de când nu mai lucrez, de când încerc să intru în lumea celor ocupaţi, oameni “activi ai societăţii”. Nu mă gândesc prea mult, dar undeva, în străfundul sufletului, am aceleaşi emoţii distructive. Mă ridic din pat, fac obişnuitele mişcări. Îmi fac duş, ascult muzică, vorbesc pe net cu un prieten apropiat, mănânc, citesc şi sper să ajung în momentul în care trebuie să plec la interviu. Nu pentru că sunt dornică de clasicile şi obositoarele întrebări, ci vreau să scap de temerile întipărite aiurea în minte. Plec mai devreme, pentru a fi sigură că ajung la timp. Întotdeauna ajung mai devreme. Din cauza emoţiilor realizez, defapt atenţionată de un, nu tocmai plăcut domn, că scara la care mă aflu nu este cea pe care o caut. Verific adresa de pe agendă şi mă îndrept spre a treia scară. Acum mă aflu la scara 3,Bl. 42, 173. Apartamentul la care trebuie să sun are numărul 96. Sunt în faţa interfonului şi apăs pe butonul din dreptul foiţei pe care scrie “ap.96″. Nu se aude nimic. Uşa blocului e încuiată. Înăuntru e întuneric. De scară se apropie un tip le vreo 30 de ani, îmbrăcat ca pentru muncă, vorbind la telefon. Pare ocupat, îmi imaginez a fi cel cu care am vorbit pentru interviu. Mă priveşte, vorbeşte în continuare la telefonul său mobil, trece pe lângă mine. Deschide uşa, intră şi se îndepărtează. “Să fie cel cu care trebuie să mă întâlnesc?” încep a mă întreba. Sun din nou la interfon. Acelaşi lucru, nimic. Ora la care trebuia să fi ajuns e 17.30, mă aflasem acolo de la 17.15. Aştept. Încep să mă gândesc la ce e mai rău. Sigur e o păcăleală, tipul pare cam ciudat la telefon. “Are inteţii rele, în niciun caz pentru un interviu.” Apare un om solid, ce se mişcă greoi datorită kilogramelor multe pe care le are. “Sigur e locatar al acestui bloc”. Se opreşte în faţa scării. “Aici se plăteşte întreţinerea?” întreabă gâfâind. “Nu ştiu, nu locuiesc aici, îmi pare rău!” îi răspund cu sinceritate. O altă doamnă apare. “Sigur e locatar al acestui bloc. Îşi caută cheile în geantă.” Omul cel voluminos îi adresează aceaşi întrebare. Doamna îi răspunde, deschide uşa şi cei doi intră. Mă gândesc să sun iar. Mai bine îl sun direct pe tipul cu interviul. Caut numărul necunoscut în agenda mobilului şi sun. Răspunde, mă prezint. Mă recunoaşte. Îi povestesc că mă aflu acolo de ceva timp, iar interfonul nu merge. Nu-şi dă seama. Îmi spune că cineva mă va întâmpina şi mă va conduce către apartamentul cu pricina (apartamentul de la etajul 7). Am încă aceleaşi temeri şi mă liniştesc foarte puţin. Mi-e frig de ceva vreme şi aş vrea să plec direct acasă. Din bloc iese acelaşi om solid “Program tâmpit, de la şapte la opt!” “Dimineaţa?” întreb, “Nu, seara” şi se distanţează cu mersul său agale.

Sună telefonul. Mi se spune că în două minute va veni un domn să mă conducă spre firmă. Încerc să par liniştită, răbdătoare şi amabilă. Se aude uşa blocului. “Pentru interviu?” ,”Da”, “Haideţi”. Urcăm cu liftul. Încerc să fac conversaţie, mai mult pentru a trece timpul. Ajungem. Intru. Un apartament ca oricare alt apartament. Întuneric în restul camerelor, lumina aprinsă doar în cea din faţă. Mi-e frică. Îmi place să îmi imaginez cele mai penibile şi odioase momente. Interviul începe. Scurt şi cuprinzător. La final “Bun…cam atât…rămâne să ne auzim poimâine”,”Da”.  Îl rog să mă sune oricare ar fi răspunsul. Apreciez onestitatea, indiferent de veste. Aştept să urce liftul. Puţină conversaţie de dragul de a fi, de a nu lăsa să intervină incomoditatea. Dar a apărut demult. Liftul ajunge. Ne luăm rămas bun cu amabilitate. Urc mai repede şi răsuflu uşurată. Mă uit in oglinda liftului şi ştiu sigur că nu voi fi acceptată şi nici sunată, indiferent de veste.

 

“Alice dosen’t live here anymore”

“Alice dosen’t live here anymore” 1974

Regizor: Martin Scorsese

Scenarist: Robert Getchell

Distribuţie: Ellen Burstyn – Alice Hyatt

Alfred Lutter III – Tommy

Harvey Keitel – Ben

Kris Kristofferson – David

Jodie Foster – Audrey

Durată: 112 minute

În 1974, Ellen Burstyn, actriţa talentată din “The Exorcist”, avea să joace într-un alt film, total diferit. Un film care să prezinte vremurile grele ale femeii, privite din perspectiva unei femei. Agentul actriţei găseşte scriptul numit “Alice dosen’t live here anymore”. Era exact ceea ce Burstyn căuta. Warner Brothers urmau să o întrebe dacă va fi cea care va regiza pelicula, însă ceea ce-şi dorea aceasta, era un regizor tânăr, talentat, creativ, care să recreeze ideile sale. Astfel, Ellen Burstyn îl sună pe Francis Coppola, dar este sfătuită, de către acesta să vizioneze ”Mean Streets”, film ce avea să apară, regizat de Martin Scorsese. Deşi, Burstyn rămâne impresionată de talentul lui Scorsese, speră ca el să fie ferm, mai determinat în drama pe care urma să i-o prezinte. Colaborararea dintre cei doi s-a dovedit a fi de succes, întrucât Ellen Burstyn declara că “a fost una din cele mai bune experienţe pe care le-am avut”, iar lung metrajul căştigă Oscar pentru cea mai bună actriţă, cel mai bun scenariu şi pentru actriţă în rol secundar.

Drama scriitorului Robert Getchell nu este un film impresionant pentru mulţi, însă este un film sensibil, plăcut, care-şi lasă amprenta într-o măsură implicită, care merită amintit de noi, de Designyourself.

“Alice” Hyatt o mamă tânără în gândire şi suflet “doesn’t live here anymore” după ce decesul soţului o forţează să fie cea care trebuie să întreţină copilul de 11 ani. Alice decide să plece către Montery, California (locul de vis, de mic copil) pentru a-şi îndeplini carierea de cântăreaţă. Însă locurile în care vor merge, persoanele pe care le vor întâlni, le va schimba scopul ales de la început.

Ellen Burstyn, văduva obsedată de televizor din “Requiem for a Dream” este în filmul lui Scorsese o văduvă mamă care încearcă să-şi crească şi educe copilul, Tommy, într-o manieră cât mai vie şi apropiată.  Având o relaţie deschisă, matură, uită uneori că modul de a-l educa nu e suficient dacă nu îi sunt clarificate anumite aspecte, nu este complet dacă nu există un tată. Alice Hyatt este o visătoare, o femeie puternică, descurcăreaţă, isteaţă, dar singură. În ciuda faptului că are un caracter puternic, partea sentimentală o trădează, făcând-o deseori să se lase cucerită de bărbaţi incompetenţi – Donald nu este capabil să fie un soţ înţelegător şi un tată exemplar pentru Tommy –  neserioşi, incapabili – Ben (Harvey Keitel) este un recalcitrant, periculos, ipocrit, nebun adolescent. Personajul lui Ellen Burstyn este frumos construit, dându-i un temperament echilibrat, o determinare şi o putere de neostenit, într-o viaţă grea şi dureroasă. Trece prin momente penibile şi situaţii jenante prin care numai bunul simţ al umorului, simplitatea şi sinceritatea răspunsurilor o salvează: “Would you mind turn around for me?”, “Turn around for you, why?”, “Well to look at you!”, “Look at my face, I don’t sing with my ass”/ “I’ve got a job as a singer!”, “Are we rich?”, “Well not yet, but we will be.” Relaţia cu fiul său este o parte foarte importantă în decursul filmului, care nu numai că întăreşte personalitatea lui Alice şi viaţa ei, dar îi dă o anumită plăcere şi sensibilitate peliculei. Tommy (Alfred Lutter III) este un băiat simpatic, un puşti limbut şi răsfăţat, care deşi bine intenţionat, este mult prea mic pentru a-şi înţelege mama în situaţii dificile. Este dinamic şi activ, găsindu-şi înţelegerea în nonconformista şi rebela, de aceaşi vârstă ca el, băieţoasa Audrey (Jodie Foster). Alice ajunge să-şi găsească liniştea sulfetească în fermierul David (Kris Kristofferson). David este un tip liniştit, calm, înţelegător care suplineşte frumos atât rolul de tată, cât şi soţ. În film se regăsesc momente de tensiune, momente de suspans, de tristeţe şi amăgire, de bucurie, de clipe copilăreşti şi haotice.

Filmul nu face parte din categoria cu care iubitorii stilului său s-au obişnuit, fie că este vorba de zona italienilor mafioţi din America: “Goodfellas”, “Gangs of New York”, “Casino”, Scorsese manifestând un interes insistent asupra violenţei si identităţii italiano-americane, şi concepţiilor de vină şi răscumpărare, datorită anilor influenţi din copilărie, fie cel al personajelor dezechilibrate mental şi psihic precum “Taxi Driver”, “Raging Bull”. Regizorul american trece uşor de la un stil la altul, reuşind să arate lupta unei femei pentru viaţa fiului său şi a ei. Descrie un film despre emoţii, relaţii a unor oameni confuzi şi singuri, greşelile pe care le fac în viaţă şi încercarea disperată de a da înapoi când totul e deja stricat.

 

Sleuth (1972)

Sleut – 1972

Michael Caine -Milo Tindle

Laurence Olivier – Andrew Wyke

Regizor : Joseph L. Mankiewicz

Scenarist : Anthony Shaffer

Sleuth (detectiv) este o plasmuire simpatica de drama, thriller si comedie, scria inteligent de scenaristul Anthony Shaffer si regizata de Joseph L. Mankiewicz. Andrew Wyke (Laurence Olivier) un scriitor celebru, un obsedat de jocuri, un gentelman impecabil, cu principii puternic impamantenite, inteligent si snob isi compune un plan pentru a se razbuna pe sotia infidela, prin jocul sangeros pe care-l urmeaza sa joace cu Milo Tindle (M.Caine), amantul consoartei.

Filmul este un model frumos de thriller, o interpretare minunata intre cei doi protagonisti, un dialog creativ, haios, o inchipuire ofensiva ce ajunge treptat a fi mortala. Milo Tindle, cel care pare naiv, prostut si usor de influentat, ajunge a fi un bun detectiv, un adversar greu de pacalit, la fel de razbunator ca Andrew Wyke, un baiat sarac, pierdut, caruia nu-i place sa fie doborat si subestimat. Firul actiunii se schimba gradat, placut, in avantajul fiecaruia, reliefand atat caracterele puternice si descurcarete ale celor doi, cat si momentele de renuntare, de umanitate, de frica si extaz a lui Tindle si Wyke.

Sleuth este un film in care ai placerea sa vezi un Laurence Olivier batran, un Michael Caine tanar, care reusesc a fi la fel de incantatori si talentati, la fel de egali si apreciati.

 

Mp3-player

Te trezesti, te misti anevoios intr-o alta camera. Stai in pat aproape nemiscat, uitandu-te in jurul tau. Razi, tipi, esti serios, te duci la tine in camera. Te schimbi de haine si te imbraci in altele. Mananci putin, bei suc, bei apa, te uiti la ceas, ai intarziat. Te indrepti repede catre tramvai. Tramvaiul vine. Te afli din nou in acelasi tramvai imputit, jegos si vechi, langa aceasi oameni. Unii nespalati, unii saraci, unii murdari, unii urati, unii tristi, unii veseli, unii grasi, unii morbizi, unii galagiosi. Iti doresti sa cobori mai repde, dar stii ca mai inca 5 statii pana la capat. Te gandesti la prietenii tai, la slujba pe care ai vrea sa o ai, dar nu o ai. Te gandesti la cat de cald iti este, la ce ai putea sa faci cu viata ta dar nu incerci.

Ajungi la capat de linie (de tramvai) si te intalnesti cu un vechi, apropiat si drag prieten. Vorbiti incontro sa mergeti si hotarati amandoi sa vad duceti cat mai departe de oras. Discutati lucruri noi, lucruri vechi, va aduceti aminte de lucruri frumoase, va povestiti unul altuia ce-ati mai facut. Ajungeti intr-un alt loc, in care va intalniti cu un alt prieten, care va directioneaza catre locul stabilit de voi doi. Si mergeti, si mergeti…intr-un autobuz ponosit, murdar. Coborati unde nu trebuie. Te enervezi, dar continui. Luati alt mijloc de transport. Insa la fel de ponosit si de murdar ca cel dintai. Coborati din nou, dar nu unde trebuie. Voiai sa-i spui ca nu trebuia, dar nu ai avut destula incredere in tine. Te enervezi mai mult, e cald si incepi sa-ti pierzi rabdarea. Mergeti pe jos, tacuti, binedispusi, pe jumatate, catre locul cu pricina. Pare aproape si cu cat inaintati, cu atat va apropiati mai mult. Ajungeti. Va regasiti prietenul de mai devreme si vi se alatura. Intrati intr-un magazin. E o hala mare, prost organizata, racoroasa, cu muzica de la un radio public, ce acapareaza toata incinta. Va invartiti 20 de minute, nu gasiti nimic, plecati. Nu ati vazut nimic interesant, util, frumos. Iti dai seama ca ai venit degeaba si iti pierzi rabdarea. Vrei sa pleci mai repede acasa. Astepti autobuzul alaturi de cei doi prieteni. Autobuzul soseste, te desparti de cei doi si urci in vehiculul torid. Desi este mai nou, produs de o firma mai buna, autobuzul este la fel de imbacsit si plin de oameni plictisiti, urati, ciudati, murdari, lascivi, jegosi, la fel de nearisit ca cele de dinainte.

Cobori si te urci intr-un tramvai care te duce acasa. Caldura mare, aglomeratie, oameni nespalati. Langa tine se aseaza un ins impunator prin grasimea sa, o vomitatura care dintr-un motiv inimaginabil tie produce din buzele-i scarboase, un sunet stresant, iritant si repetitiv. Iti doresti sa-i tai buzele cu o panza de bonfaier, sa i le cosi cu un ac gros, sau sa-l otravesti. Iti doresti sa dispara de langa tine sau tramvaiul sa ajunga, intr-o secunda, acasa la tine. Stiind ca nicuna din variante nu e posibila, ramai cu gandurile-ti frumoase in gand si speri sa ai un mp3-player care sa te fure din toata aceasta nebunie.